Toamna a venit cu frig, miros de crizanteme și regrete că nu m-am ocupat mai mult de acest blog. "Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte" e una dintre cărțile pe care le-am primit cadou de ziua mea de la prietenul meu. A trecut aproape un an până să se strecoare prin circuitul haotic al lecturilor mele și să-i vină rândul la citit.
Acest roman m-a atras din mai multe motive. Face parte dintr-o serie de proză contemporană de la editura Litera, care mi-a captat atenția prin mai multe volume, mi se pare că face o treabă bună prin a publica autori români, (unii) mai puțin cunoscuți. Are un titlu lung și eu am o slăbiciune secretă pentru cărțile cu titlu lung, pentru că sunt împotriva regulilor, un titlu ar trebui să fie scurt și să atragă atenția. Apoi, superficial, știu, dar are o copertă cu o pisică. Pisica este și ea un personaj, de la care pornește totul - de fapt povestea cu pisica mi s-a părut cea mai intrigantă pentru că lasă în suspans ce s-a petrecut cu adevărat.
Textul este împărțit în 9 părți și ni se spune că e un thriller psihologic despre cele 7 păcate (cam ca în Se7en), deși eu nu prea am înțeles care anume erau trimiterile la acestea. Personajul principal, Horia, este programator la o corporație și este obsedat de moarte - pe tot parcursul cărții sunt inserate, ca un fir roșu, descrieri extrem de vii și de bine plasate ale gândurilor lui obsesive. Totul începe la muncă, cu un coleg enervant și un incident cu o pisică. Apoi, narațiunea se rostogolește superb, ca un bulgăre de zăpadă.
Ce mi se pare că au în comun toate povestirile din acest roman e că mi se pare că în fiecare intenția inițială a lui Horia e una bună, și totuși sfârșitul e mereu unul prost. Dar există mereu un turning point, un moment de decizie pentru erou, în care putea să facă altfel, să aleagă altceva, și, poate, să-și rescrie sfârșitul. Oare între rai și iad e doar o decizie de-a noastră, uneori care ar merita, poate, să fie iertată?
"Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte" este cinematic și bine scris. De fapt, mi se pare unul din cele mai bune thrillere românești pe care le-am citit. E adevarat că nu am citit foarte multe, sau nici nu știu dacă sunt atât de multe la noi, dar sigur îmi vin în minte câteva mult mai chinuite. Acesta e un roman aerisit, bine scris, ușor de parcurs, captivant și fără șchiopătări. Mi se pare ca firul narativ curge natural, acțiunea are sens, finalul nu e unul previzibil pentru cititor dar după ce îl citești nu te întrebi ce a fost asta, pentru că e oarecum normal să se termine așa.
Este prima dată când citesc o carte scrisă de Alexandru Lamba și la cât de bine e construită mă face să vreau să caut și altele. Vă recomand să o citiți și voi, ba chiar o să vă las un link ca să vă ajut s-o găsiți mai ușor.