'Noi, copiii din Bahnhof Zoo', de Christiane F.

Am început sa vizionez una din ecranizările după această carte pe HBO, dar acum îmi dau seama că nu o voi termina niciodată. Filmul prezintă o poveste romanțată care este foarte departe de atmosfera întunecată a romanului. De altfel, uitându-mă peste review-urile de pe goodreads, îmi dau seama cât de polarizantă este cartea, deși intenția autoarei a fost foarte clară. O parte din cititori înțeleg să stea cât mai departe de droguri, alții trec cu ușurință peste părțile oribile și romanțează experiența Christianei, dorindu-și să fi fost acolo, liberi, rebeli și ascultându-l în concert pe David Bowie. După primul film făcut după carte, cel care a apărut în 1981, o mulțime de fete foarte tinere au plecat de acasă în stația Bahnhof Zoo, atrase de mirajul vieții de pe ecran.

Christiane este un copil al '70 anilor care se mută de la țară în Berlinul de Vest, cu părinții și sora mai mică. Ajunge într-un mediu cu totul străin de ceea ce trăise până atunci, în care copiii au foarte multe restricții lipsite de sens, sunt tratați mai degrabă ca ceva care deranjează permanent și nu au unde să se joace sau să fie copii. Părinții, pe de altă parte, sunt sufocați de muncă și de goana înspre din ce în ce mai mulți bani, pentru a-și putea plăti chiriile foarte mari și a avea cât mai multe lucruri materiale. Din păcate, Christiane se naște într-o familie abuzivă, cu un tată care le bate tot timpul și nici nu le recunoaște, pretinzând în fața colegilor de serviciu că sunt nepoatele, nu fiicele lui.

O altă problemă e legată de forma de învățământ pe care o urmează Christiane, care e explicată într-o notă de subsol, dar mi s-a părut atât de complicată încât a trebuit s-o citesc de 2-3 ori ca să o înțeleg. Conform sistemului din Germania acelor vremuri, copii sunt triați în funcție de rezultatele școlare după ciclul primar (clasele I-VI) și împărțiți în vreo 4 tipuri de școli, care permit elevilor sau nu să susțină bacalaureatul și apoi facultatea. Christiane merge la o școală care îi permite să termine studiile în clasa a X-a sau, dacă are note bune, să continue spre bacalaureat. Din start mi se pare o segregare a copiilor care sunt prea mici încât aptitudinile să le fie cu adevărat evaluate. La școala Christianei participă sute de elevi și profesorii nu fac prezența sau nu îi supraveghează cu adevărat.

Christiane (și nu doar ea, ea și prietenii ei) a fost lăsată să scape prin crăpăturile acestui sistem, în care nici mama divorțată, care era tot timpul la muncă, nici școala nu s-au ocupat de ea. Dornică de atenție, de afecțiune, de sentimentul de apartenență la un grup, Christiane începe să meargă la un centru pentru tineri al Bisericii Evanghelice, care era de fapt o discotecă unde se consumau alcool și droguri. Christiane ajunge să consume droguri din ce în ce mai multe și mai puternice, în dorința de a fi acceptată de diverse găști. Cartea este scrisă sub forma unor interviuri succesive cu Christiane, mama ei și diverși reprezentanți ai unor autorități, iar din spusele mamei ei aflăm că a închis ochii, nedorind să recunoască ce se întâmplă cu fiica ei până când a prins-o injectându-și heroină în baie.

După ce trece pe heroină, toată cartea descrie, brutal și fără nici un fel de ascunzișuri, cum Christiane se luptă cu adicția și nu reușește să renunțe, cum nici o autoritate la vremea respectivă, poliție, cadre medicale, asistența socială, nu o ajută, dimpotrivă, și cum ajunge să se prostitueze la 14 ani pentru droguri, și ea și iubitul și prietenii ei. Este sfâșietor să parcurgi atâtea pagini în care copii de 12-14 ani fac prostituție în gări mizerabile sau pe stradă, expunându-se la așa de multe pericole, și e aproape de neconceput pentru mine cum, într-o societate atât de civilizată cum credeam că este Germania, nimeni nu a intervenit.

Am ales o poză din carte a uneia din prietenele ei, moartă la 14 ani, care se potrivește cu atmosfera copleșitoare și lipsită de speranța a cărții. Mi se pare oribil cât de pierduți au fost acești copii și cât de mulți si-au irosit viața. Într-un fel, atmosfera din Berlin mi-a adus mult aminte de anii '90 din România, imediat după Revoluție. Cunosc copii cu care am fost colegă și ai căror părinți au fost mai ocupați să le ofere ce le-a lipsit lor material, în loc să aibă o legătură afectivă cu ei, exact ca în carte și cu rezultate la fel de tragice, chiar dacă nu a fost vorba de droguri.

Nu am să dezvălui deznodământul, dar, potrivit interviurilor de mai târziu cu Christiane, ea nu a scăpat de dependență, cu adevărat, niciodată. Cred că e o carte care ar trebui citită și discutată cu preadolescenți și care ar putea avea mult mai mult rol de prevenție decât orice program sau ONG. Cunosc prieteni care au experimentat sau au devenit dependenți, deși nu așa de mulți și nici nu erau atât de tineri. Nu cred că vor ajunge să citească aceste rânduri, dar mi-ar plăcea să știe că intransigența mea fața de subiect, la momentul respectiv, se datora faptului că îi iubesc foarte mult și mi-era teamă pentru ei și nimic mai mult. Dar asta e o poveste despre alte lucruri pierdute.

Cumpără cartea