'Imagini. Viața mea în film', de Ingmar Bergman

Această carte a fost un neașteptat și binevenit cadou de ziua mea, o surpriză plăcută pentru că o văzusem și îmi doream mult să o citesc. Mă apropii cu reverență de orice are legătură cu Bergman, pentru care am o admirație uriașă. Probabil că foarte mulți îl cunosc, fără să îl recunoască. În discuțiile pe care le port, adesea interlocutorul mi-a răspuns că nu a auzit de Bergman, pentru ca apoi să îsi amintească de Persona sau de A șaptea pecete.

M-am gândit după ce am terminat această carte că, într-un fel, nici eu nu am știut cine e Bergman. Nu mi-am pus problema în ce măsură viața și experiențele personale ale unui regizor își pot pune amprenta asupra filmelor lui. Cred că m-am gândit mai mult la jocul actorilor sau la în ce măsură impactează experiențele si cultura personală atunci când vedem un film.

'Imagini' intră în astfel de detalii, ce se petrecea în viața lui Bergman în vreme ce scria un scenariu sau era pe platoul de filmări. Bergman este foarte sincer, aproape brutal, și nu ezită să fie critic cu rezultatul final. Poate asta m-a surprins cel mai mult, faptul că cineva de nivelul lui Bergman e atât de critic cu sine. Dintre filmele lui, mi se pare că cel mai mult a pus accent pe ''Fanny și Alexander', 'Persona' și 'A șaptea pecete' și îmi pare rău că nu a vorbit mai mult despre 'Ora lupului', pe care eu îl consider minunat. Dar mi-a plăcut faptul că aduce deseori în discuție secvențele-cheie dintr-un film, le explică sau explică cum le-ar fi filmat altfel. Un alt lucru care m-a impresionat a fost modul în care vorbește despre actorii lui, despre cum a colaborat cu Max Von Sydow sau cu Ingrid Bergman.

De fapt, o să vă las cu două întâmplări anecdotice, care mi-au rămas vii în minte. Scena din finalul filmului 'A șaptea pecete', un dance macabre, a fost filmat întâmplător, într-un moment în care cerul era frumos, cu nori neobișnuiți, și pentru că o parte din actori plecaseră, s-au prins în dans și trecători care nu știau exact ce se întâmplă. Mi se pare o metaforă perfectă a jocului întămplării care este, până la urmă, viața și moarte. A doua este legată de actrița Ingrid Bergman, care și-a dorit foarte mult să joace într-unul din filme lui Ingmar și, la un eveniment, i-a strecurat un bilețel scris de mână în care i-a reamintit de aceasta dorință a ei. I s-a îndeplinit visul în 'Sonată de toamnă'.

O altă carte scrisă de un regizor pe care-mi doresc mult să o citesc este 'A fost odată la Hollywood' a lui Tarantino, sper că înainte de următoarea mea zi aniversară...

Cumpără cartea