'Crimă și pedeapsă', de F.M. Dostoievski

Unele din postările de pe acest blog au un talent de a prinde viața, am discutat ideile pe care urmează să le înșir în rândurile următoare în multe ocazii, cu prietenii mei. A sosit însă momentul să fixez aceste idei cu un bold, precum fluturii de la Muzeul Antipa, în această postare și să trecem la următoarele obsesii literare.

Am citit pentru prima dată 'Crimă și pedeapsă' în studenție și sunt convinsă că nu am înțeles cartea la nivelul de acum. Totuși, am rămas cu impresia unei umbre de mister, ca un parfum abia simțit, sau ca și când aș fi avut un secret sau aș fi făcut parte dintr-un grup restrâns. Când a început războiul din Ucraina, urmăream o filmare cu doi soldați ruși, prizonieri de război. Unul era mai tânăr și nu părea a înțelege pe deplin consecințele a ceea ce se petrecea, celălalt era în vârstă și în rang mai ridicat și a început să vorbească despre faptul că a greșit pornind la acest război și trebuie să ispășească o vină. Această discuție mi-a adus aminte imediat de Dostoievski, așa că am cumpărat 'Crimă și pedeapsă' ca să o recitesc.

Este un demers titanic să vorbești despre o asemenea capodoperă și sunt sigură că ceea ce urmează să scriu înseamnă doar să zgârii suprafața. Romanul a fost publicat în 1866 și totuși are atât o complexitate uluitoare cât și calitatea de a fi foarte actual din multe puncte de vedere, atât din punct de vedere al observațiilor chirurgical de precise asupra naturii umane, cât și a unor concepte (cum ar fi, de exemplu, cel de nebunie temporară adusă ca argument într-un tribunal) care sunt mult înaintea timpurilor lui. Cred că e corect să încep prin a spune că voi da spoilere pentru că altfel e aproape imposibil să spun tot ce cred. 'Crimă și pedeapsă' poate fi citit în mai multe chei, filosofică, psihologică, religioasă, criminalistică. Am să ating toate aceste laturi, dar pe unele poate mai mult decât pe altele, dintr-o preferință pur personală.

Romanul îl are în centru pe Rodion Romanovich Raskolnikov, un student sărac în Sankt Petersburg care comite o crimă. Motivul nu este furtul, nu este împins de sărăcie, ci ideile lui cum că unii oameni sunt superiori altora și în numele unor idealuri le este permis orice, până la crimă. Victima este Alyona Ivanovna, o bătrână căreia îi amanetează lucruri pentru a supraviețui, preocupată aparent doar de bani și care nu-și iartă clienții. În timp ce comite crima, devine victimă colaterală Lizaveta Ivanovna, sora Alyonei. Lizaveta este o femeie handicapată, care trăiește terorizată de sora vitregă, altfel fiind o făptură foarte blândă. Regăsim, printre alții, la Nietzsche ideile lui Raskolnikov cu privire la supraom, însă pe lângă faptul că nu am aprofundat niciodată filosofia am o reacție personală atât de puternică la aceste concepte încât m-am gândit dacă să le aduc în discuție. Pur si simplu pentru mine viața e sacră, am un asemenea respect pentru valoarea oricărei vieți omenești încât mi se pare de neconceput, fie chiar si ca exercițiu intelectual, să admit că oamenii s-a împărți în mai multe categorii și unii ar avea mai multă valoare sau drepturi ca alții. Totuși, am întâlnit o idee asemănătoare sau întrucâtva nuanțată într-un citat de pe social media (sunt convinsă că îi era greșit atribuit lui Nietzsche) și care spunea că omorâm cu ușurință gândaci, dar nu și fluturi, pentru că unii sunt urâți și alții frumoși (sau, am putea adăuga că unii sunt mai utili). Citatul acesta denunță o anumită ipocrizie și, pentru că nu vorbește despre oameni, l-aș putea disca mai ușor. Un episod de o frumusețe rară este visul lui Raskolnikov de dinainte de crimă, în care se vede pe sine ca pe un copil care asistă la uciderea fără sens a unui cal. Cred că acest pasaj, care e un precursor perfect pentru moartea Lizavetei, ilustrează perfect ideea de sacrificiu creștin. Am urmărit atent fragment și am regăsit multe paralele între moartea calului și jertfa lui Iisus.

De altfel, aceste tușe au o bază autobiografică deoarece, precum Raskolnikov, Dostoievski a fost condamnat la exil în Siberia (nu pentru un omor, totuși) și și-a găsit refugiul în creștinism. Mai puțin inspirat mi s-a părut Sonya, o tânără care este forțată să se prostitueze pentru a-și putea întreține mama vitregă bolnavă și frații. Deși se prostituează, Sonya își păstrează neatinsă puritatea morală și apare ca o figură angelică în roman. Toată situația asta fie nu m-a convins, mi s-a părut foarte livrescă și artificială, și la o scurtă cercetare am aflat că și Nabukov era de acord cu mine.

Raskolnikov are un episod de pierdere a cunoștinței într-o secție de poliție în care se vorbea despre crimă (deși el era acolo din alte motive) și așa ajunge pe radarul poliției și în special al detectivului Porfiry Petrovich. Pentru ca asta e partea de care sunt pasionată, am să spun că 'Crimă și pedeapsă' este excelentă, perfectă din punct de vedere al redării psihologiei crimei cât și al procesului de investigație criminalistică. Am citit într-un eseu că este chiar o carte menționată în legea din Statele Unite, deși nu știu cât adevăr este, dar nu m-ar surprinde daca ar fi așa. Porfiry Petrovich ne aduce aminte de detectivul Columbo, aparent nu l-ai lua în serios, mereu e picior de plecare dar are 'încă o întrebare' de pus. Are o tactică fantastică de a se împrieteni, aparent, cu cel pe care-l bănuiește de crimă, de a-l flata, de a-l face să crede că nu e suspectat, de a se abține să-l pună sub acuzare și a-l lăsa liber până obține destule dovezi. E excelent să-l urmărim cum ajunge la adevăr și ar rivaliza cu orice crime series modernă de pe Netflix.

Reîntorcându-mă la Raskolnikov, și el este un personaj iconic, memorabil. Teoria mea, și o spun sub rezervă, e posibil să greșesc și nu am studii în psihologie, este că Raskolnikov suferă de o tulburare de personalitate, posibil antisocial sau narcisist, posibil să aruncăm și puțină depresie și anxietate în cocktail. Cred că disprețul total pentru viața altora și ideile de grandoare pe care le are cum că existența lui ar fi net superioară (la un moment dat se compară cu Napoleon, cum îi spuneam unei prietene numai asta ar trebui să te califice pentru un bilet de evaluare la psihiatrie) i-au fost inoculate nu atât de teoriile nihiliste la modă în cercurile studențești, cât de familie și cum e tratat în familie. În scrisoarea de la mama lui, Pulkheria Alexandrovna Raskolnikova, aceasta nu are prea multe probleme cu faptul că fiica ei, Dunya, s-a angajat la o căsătorie de conveniență cu Luzhin, un avocat bogat care ar avea mijloacele să-l ajute pe Raskolnikov în carieră. Mama pune fericirea fiicei pe planul doi și îi amintește mereu fiului cât de minunat e și cum e destinat unor fapte mărețe. Vedem același comportament al mamei când citeste articolul publicat de fiu despre cele două feluri de oameni, unii destinați să schimbe omenirea și alții pe care se poate călca. În loc să fie îngrozită (în locul ei eu sigur ar fi), mama e complet în negare, ba chiar se scuză față de fiu daca l-a deranjat cu ceva, căci clar el avea idei mult mai importante care-l frământau. Clash-ul e cu atât mai evident cu cât Raskolnikov venise să îi mărturisească crima, iar ea continuă să îi spună ce om mare e destinat să fie. Apoi, când adevărul iese la lumină, mama continuă să fie în negare, să spună tuturor ce fiu măreț și deosebit are, până înnebunește. Poate lui Raskolnikov nu i-ar fi dat prin cap că e precum Napoleon și îi e permis să ucidă, dacă ar fi beneficiat de o altă educație. Mi se pare că Raskolnikov în prezent ar fi ajuns un criminal în serie, pentru că nu se căiește niciun moment pentru crimă, și asta e un alt punct unde mi se pare că Dostoievski a greșit - daca voia să arate că oricine poate fi iertat și că dragostea creștină acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul, cum spunea Pavel în Corinteni, trebuia să ne prezinte un proces gradual prin care personajul lui ajunge la remușcări și la o transformare. Din contră, Raskolnikov nu regretă niciun moment, manipulează sistemul în favoarea lui, obține o sentință mai scurtă și pe ultimele două pagini decide brusc ca o iubește pe Sonya (nu am înțeles de ce), că vrea să citească Noul Testament și să se schimbe. Același Raskolnikov care cu puțin timp înainte îi mărturisea crima Sonyei într-un pasaj foarte intens (am crezut și era plauzibil să fi fost ea a doua lui victimă, în acel moment), apoi sorei, cu aceeași aroganță lipsită de păreri de rău după care la proces să se rezume să spună că a omorât că era sărac și s-a predat pentru că regretă. Cred că Raskolnikov este un psihopat care știe să manipuleze situațiile în avantajul lui și cred că drumul pe care e nu e unul spre creștinism și îndreptare, ci mai degrabă spre a semăna și mai multă violență fără sens.

Închei cu un dialog dintre Raskolnikov și sora lui, Dunya, care să vină în sprijinul a ceea ce cred. În pofida a câtorva puncte care mi se par neverosimile, 'Crimă și pedeapsă' mi se pare un colos, o carte despre care s-ar putea vorbi zile în șir, mai mult decât am vorbit eu aici, și care captează 'sufletul rus' cu pricepere. Poate e speranță ca soldații din filmare cu care am început să-și regăsească omenia și să apuce pe un alt drum.

'- Oare, ducându-te să-ți primești osânda, nu-ți speli pe jumătate crima? strigă ea, îmbrățișându-l și sărutându-l.

- Crima mea? Ce crimă? tresări el, cuprins deodată de mânie. Am strivit un păduche scabros și nociv, o bătrână cămătăreasă care făcea pe nedrept umbră pământului, pe care, dacă o ucizi, ar trebui să ți se ierte patruzeci de păcate, un vampir care sugea vlaga din oamenii sărmani - și asta se cheamă crimă? Nu mă gândesc la ea și n-am nicio crimă de spălat. Toată lumea îmi scoate ochii: "crimă, crimă"! Abia acum văd întreaga absurditate a lașității mele, abia acum, după ce m-am hotărât să accept această dezonoare inutilă!'

Cumpără cartea