'Citind Lolita in Teheran', de Azar Nafisi

M-am rătăcit pe Internet în căutarea unei fotografii cu tinerelor din Iran din anii '70, care seamănă cu o fereastra de necrezut spre o altă lume. Fotografia de mai sus aparține lui Bruno Barbey și am găsit-o ca referință și pe site-ul bbc.com. Pare desprinsă dintr-un 'a fost odată'.

Citind Lolita în Teheran se referă, însă, la ce a fost după aceea.

Este 1995 și Azar Nafisi își dă demisia din postul de profesor universitar de literatură. Azar adună în casa ei un grup clandestin de lectură compus din șapte tinere, și pornesc un club de lectură în care discută clasici ai literaturii universale. Cartea este împărțită în patru părți: Lolita, Gatsby, James și Austen. Cronologic, Gatsby este prima parte, se întămplă cu 11 ani înainte de Lolita, în timpul Revolutiei Islamice, urmată de James care are loc în timpul războiului dintre Iran și Irak, Lolita este penultima și Austen, ultima parte, în care autoarea părăsește în cele din urmă Iranul.

Lolita are un aer de 1001 de nopți, de grup secret feminin și care inspiră multă feminitate, de ceremonii ale ceaiurilor, daruri, flori și discuții ca între fete. Această parte este mai puțin despre Lolita și mai mult despre Invitație la eșafod, un roman kafkaesc al lui Nabokov în care eroul e întemnițat pentru ceva neclar, nu știe când va fi executat, iar directorul închisorii, avocatul apărării și temnicerul sunt unul și același. Azar Nafisi folosește această carte ca exemplu pentru a ilustra caracterul arbitrar al unui regim opresiv, care inventează noi și noi restricții. De exemplu, o fata din Iran este prinsă și pedepsită pentru că purta șosete de culoare roz. Un tânăr iranian se trezește noaptea urlând și își trezește părinții, disperat că a avut un vis interzis - visase o plajă pe care puteau sta și bărbați, și femei, și se puteau săruta. Autoarea nu are voie să aibă un amic bărbat și când își face unul și ies la o cofetărie, trebuie să se mute repede la mese diferite atunci când vine poliția și să se prefacă că nu se cunosc. Un alt amănunt aproape suprarealist din prima parte este evocarea unui șef al cenzurii cinematografice din Iran, care era orb. Capitolul redă perfect atmosfera de teroare mută a regimului și, prin contrast, curajul tinerelor care îndrăznesc să discute literatură. Fiecare dintre fete este descrisă și are o personalitate, dar și grupul este o individualitate în sine.

A doua parte este despre momentul în care Azar Nasifi se întoarce în Iran de la studiile din State și devine profesoară la Universitatea din Teheran. Acolo, îl alege pe Fitzgerald ca subiect de studiu și ajunge să țină un proces simbolic al romanului Marele Gatsby, în facultate, apărarea și acuzarea fiind simbolic reprezentate de studenți liberali versus cei care aparțineau facțiunii fundamentaliste musulmane. În același timp, din ce în ce mai multe libertăți erau pierdute. Am stat încercând să-mi amintesc detalii din Marele Gatsby, o lectură din timpul studenției mele, întrebându-mă ce era atât de subversiv sau de ofensator pentru lumea islamică. Nu pătrunsesem sensul mai adânc al primei părți sau nu voiam să accept că e vorba de control, nu despre sens. Ayatollahul capătă din ce în ce mai multă influență și are o părere inclusiv despre relațiile intime cu pui de găină și de cine pot fi consumați ulterior. Încă mai sper că partea aceasta e o exagerare și nu o realitate dezgustătoare.

În partea a treia, James, izbucnește războiul cu Irakul și vedem cât de prost pregătit a fost Iranul în timpul bombardamentelor. Mi se pare o minune că autoarea a supraviețuit. Deși i se impune să poarte vălul și inițial refuză, Azar își calcă peste principii și se reîntoarce la catedră, din idealism, din dorința de a face o diferență în bine. Decide să predea Daisy Miller de Henry James. Deja la acest moment încetasem să mă întreb ce ar putea fi în neregulă cu James, pentru că crusta de pe propriile răni începuse să se rupă și îmi aminteam lucruri pe care le trăisem în comunism, și care semănau dureros de bine cu ce evoca autoarea. Filmele erau interzise și o rară proiecție, netradusă, a lui Tarkovski duce la sold out și o ceartă pe bilete. O studentă e arestată și executată și vorbește în închisoare cu prietenele ei, înainte execuție, despre romanele pe care le citiseră. La un concert, sunt gardieni care împiedică publicul să aplaude (am trăit exact același lucru pe la 9 ani, la o ieșire cu clasa la un concert folk, după care am fost admonestate timp de o oră întreagă, în clasă).

Aveam o introducere perfectă pentru ultima parte. O șlefuisem împreună cu prietenii cu care îmi discut lecturile de moment. Mi se părea ca ar fi potrivit să îl introducem și pe Tolstoi, și să spun că toate regimurile totalitare seamănă între ele, și toate sfârșesc la fel. Azar Nasifi începe însă astfel ultimul capitol: „Este bine cunoscut în toată lumea faptul că un bărbat musulman, indiferent de averea pe care o deţine, este în căutarea unei soţii virgine, în vârstă de nouă ani.“ Austen este despre dragoste și relații în această lume ciudată, cât și despre decizia autoarei de a pleca în State. Mi se pare aiuritor că a stat așa de mult, în special pentru că avea copii și nu mi se pare tocmai mediul propice pentru a-i educa.

Este o rază de speranță finalul, întâlnirea lui Azar Nasifi cu o fosta studentă radicală, membră a poliției moravurilor? Deși studenta militează împotriva romanelor care i se predau, peste ani îi mărturisește că de fapt îi plăceau, ba chiar își numește copila, în secret, Daisy, după romanul lui Henry James. Poate Daisy protestează acum în Teheran, poate e chiar femeia pe care ați văzut-o dansând cu părul liber în jurul unui foc, în stradă. Sper că Daisy, oricine ar fi, e în siguranță.

Citește cartea