Luna martie a trecut prea repede si nu am avut timp sa scriu despre Casa Olandeză, un roman pe care l-am primit cadou de ziua mea de la o colegă de muncă și pe care l-am citit cu multă desfătare. Este al doilea roman scris de Ann Patchet pe care-l parcurg, primul fiind Comuniune, care m-a amuzat teribil. Comuniune începe cu o petrecere de botez la care cineva aduce o sticlă de gin, apoi vecinii încep și ei să aducă băutură până când e de-ajuns pentru toți invitații, iar preotul, sub influența a câtorva pahare, începe să se gândească la o predică în care să facă o paralelă între înmulțirea peștilor de către Isus și înmulțirea ginului la petrecere. Acest fragment e redat cu un foarte mult umor și regret sincer că o asemenea predică nu a fost scrisă și apoi citită credincioșilor.
Comuniune și Casa Olandeză au aceeași temă, viața de familie după divorț / despărțire, cum influențează divorțul generațiile următoare, relațiile dintre părinți și copii sau dintre frați. Ambele sunt foarte bine scrise. Dacă nu aș fi căutat acum câteva momente, aș fi crezut că Ann Patchet e o scriitoare de origine europeană, nu din Statele Unite și în niciun caz nu născută în Los Angeles. Casa Olandeză mi se pare o carte mai memorabilă decât Comuniune, din care nu am reținut decât tema în linii mari și anecdota cu preotul. Poate că m-a dezamăgit și faptul că Comuniune nu a continuat în același stil vesel și sarcastic.
Ce m-a atras la Casa Olandeză e în primul rând faptul că o casă este un personaj în sine. Ador cărțile în care casele au caracter și sunt un personaj la fel de mult ca cei care o locuiesc sau o vizitează. Pe urmă, un lucru care îmi place mult e faptul că, precum în viață, nu exista personaje pur negative sau pur pozitive. Sigur, putem considera că mama vitregă e un personaj negativ care nu se poarta frumos, însă este nuanțată și i se prezintă și părțile bune. Cartea e scrisă din perspectiva fiului mic din prima căsnicie, care mi se pare un povestitor imparțial. Îmi mai place și faptul că, fiind povestită din prisma unui copil, de când era mic, părinții lui sunt învăluiți într-o aură de mister. Mama nu este prezentă, și-a abandonat copiii când erau mici, și modul în care decurge povestea ne face să ne întrebam ce e cu ea, daca chiar a plecat în India sau nu, dacă era nebună sau nebunia ei e o exagerare, dacă mai trăiește sau nu. Pe de altă parte, tatăl e văzut așa cum ne vedem noi părinții când suntem mici și ni se par atotputernici și ne imaginăm lucruri despre ei, lucruri pe care poate nu le știm așa de bine. Sora mai mare, Maeve, este și ea un personaj bine conturat și ne înduioșează legătura și afecțiunea față de fratele ei mai mic, pe tot parcursul vieții.
E foarte greu să adaug ceva fără să dau spoilere, am să mai spun doar că finalul este ciclic și veridic. E o carte bine scrisă, cu personaje bune și realiste, cu un final care are sens, nu e nimic ne la locul lui. Dacă aș mai avea ocazia să citesc o a treia carte de Ann Patchet, aș face-o, deși divorțul nu e neapărat pe lista subiectelor care mă interesează în mod deosebit. Poate o să caut să citesc Fascinație, care mi-a fost de asemenea recomandată și care este despre jungla amazoniană.